Preţ plătit – Preţ corect

“Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau multe? Sau şi mari şi multe şi scumpe, dacă se poate. Şi viu colorate? Nu vi se întâmplă să vă uitaţi în jur în ultima vreme şi să simţiţi o atmosferă de bazar părăsit?
Când umblaţi prin magazine, prin hypermarketuri nu vă loveşte o revelaţie că sunt fie prea multe lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior?” (Răzva Exarhu)
Având în vedere aspectele dezvoltării pieţei de desfacere şi diversitatea printre produse, cetăţeanul de rând a devenit consumator, de voie sau de nevoie. Asaltat din fiecare direcţie de tot soiul de produse, apare susceptibilitatea şi se dezvoltă spiritul îndoielnic. Aşadar, comparaţiile devin inevitabile şi garanţia lucrului bine “cumpărat” e la ordinea zilei. În consecinţă, au trebuit instaurate nişte principii, legiferate, ca apoi să fie oferite fiecăruia spre bunul demers al lucrurilor. Acestea au fost denumite drepturile consumatorului.
O conturare a drepturilor consumatorilor a început să se întrevadă în secolul al XVIII-lea dar, acţiunile sociale şi eforturile legislative în vederea protejării intereselor consumatorilor, se impun, în mod categoric, doar în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Astfel, un rol decisiv în acest domeniu l-a avut preşedintele SUA, John F. Kennedy, care, la 15 martie 1962, în discursul ţinut „Asupra protecţiei intereselor consumatorului” a enunţat cele patru drepturi fundamentale ale acestuia, respectiv, dreptul la siguranţă, dreptul la informare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi auzit.
Începând cu anii 1960-1970, în diverse state europene, Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Belgia, Franţa, Ţările de Jos, au fost promulgate legi care vizau protecţia consumatorilor.
În România, o legislaţie care să reglementeze acest domeniu, o regăsim după anul 1990, adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, reprezentând primul act care a statuat, în ţara noastră, drepturile consumatorilor.
Începuturile protecţiei consumatorilor în România stau sub semnul căutărilor celor mai bune căi de a adopta principiile ce stau la baza relaţiei consumator - operator economic (pe atunci, agent economic) şi de a le adapta regimului de viaţă românesc. Perioada de pionierat în acest domeniu, pentru ţara noastră, coincide cu momentele în care, ţări ca Franţa, Marea Britanie, Germania îşi alcătuiau deja un sistem structurat, bazat pe legi care statuau drepturile consumatorilor.
La crearea sa, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor nu avea autonomie, ci era parte integrantă a organismului ce se numea, pe atunci, Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate.
1992 este anul în care Comisia se reorganizează în organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, respectiv Institutul Român de Standardizare, Biroul Român de Metrologie Legală şi Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor.
Ordonanţa nr. 18/1992 reprezintă actul de naştere al instituţiei care actionează pentru realizarea strategiei politicii şi obiectivelor guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, precum şi al intereselor legitime ale acestora.
În acea perioadă, activităţile de bază ale Oficiului erau supravegherea pieţei şi cea de rezolvare a reclamaţiilor venite de la consumatori. După adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 482/1992 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru protecţia consumatorilor (OPC), s-a pus în discuţie, pentru prima dată, necesitatea de a sprijini asociaţiile pentru protecţia consumatorilor şi de a participa împreună cu acestea la informarea şi educarea consumatorilor.

Începând cu acest an, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor a demarat ample acţiuni de informare şi de conştientizare cu privire la drepturile fundamentale pe care fiecare le deţine în calitatea sa de consumator. Demersul de informare a comportat, de la început, un caracter naţional, prin faptul că proiectul acesta a fost pus în aplicare atât în Bucureşti, cât şi în celelalte oficii judeţene pentru protecţia consumatorilor, aflate în subordinea OPC şi care funcţionau ca unităţi cu personalitate juridică.
În plan teoretic, lucrurile s-au desfăşurat fără impedimente. Practica e însă cea care ne omoară. Cele patru drepturi fundamentale, promulgate de Kennedy, sunt pe atât de importante, pe atât de uşor de manipulat.
Am precizat la începutul eseului asaltul asupra consumatorului de către societăţile comerciale. Odată cu instaurarea democraţiei, în planul marketing-ului s-a instaurat şi concurenţa, iar lupta pentru supremaţia economică de piaţă a început. Acţiunile de exploatare a dreptului la informare al omului iau amploare, şi reclamele produselor oferite spre vânzare apar la tot pasul: în timpul pauzelor publicitare la televizor sau radio, pe autobuze şi maşini, pe afişe mari şi chiar pe suprafaţa blocurilor. Rolul acestor campanii de promovare a produselor este de a iluziona consumatorului, dezvoltând o imagine ideală (cu apel la psihologia eternei căutări a perfecţiunii), aproape antitetică a produsului, pentru că aşa-zisul interes faţă de bunăstarea consumatorului este detronat de puterea banului. Acesta este frontul comun pe care ne luptăm cu piaţa economică.
Banul reprezintă puterea, dominaţia, absolutismul şi independenţa economică. Aţi observat vreodată faptul că, odată culminată concurenţa, numărul reclamelor scade, ca şi cererea de piaţă?
Ca rezultat al acţiunilor prezentate, produsele cât şi prestaţia de servicii oferite, sunt de o calitate îndoielnică sau prezintă defecte de fabricaţie, şi societăţile iau măsuri spre a se asigura că ele rămân în circuitul de vânzare – cumpărare, pentru a scoate un profit mai mare.
Dreptul de a alege, este subtil îndepărtat, cu discreţia şi abilitatea panterei. Diversitatea exagerată, grotească a categoriei de produse constrânge individul, consumă puterea de răbdare şi îl obligă practic să cumpere un produs aleatoriu. Desigur, există şi categoria consumatorilor cu răbdare de oţel... Cât despre dreptul la siguranţă, şi dreptul de a fi auzit, ele au devenit doar sinonime ale indolenţei şi ipocriziei. În cadrul fiecărui magazin sunt dispuşi aşa-numiţii agenţi comerciali, care oferă informaţii şi convingere asupra produsului achiziţionat, în ciuda calităţii lui îndoielnice, ca mai apoi să îţi vîndă produsul cu nonşalanţă.
Tendinţa omului către comfort şi lux, este tipică, şi tactica de marketing obţine un procentaj al profitului enorm, oferind spre vânzare “iluzia fericirii”. De când se naşte şi până moare, omul cumpără şi vinde iluzia fericirii…
În acest fel, drepturile consumatorului sunt încălcate (produsele alterate nu prezintă termenul de expirare, cele cu defecte nu eliberează garanţie, etc.), şi oamenii fac apel la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului. La dispoziţia consumatorului, OPC-ul acceptă plângeri şi eliberează mai apoi amenzi pentru societăţile în cauză, conform legislaţiei în vigoare.
Ca o mică paranteză, rog a nu se considera faptele prezentate ca fiind anarhice, sau vădite intenţii revoluţionare, câtă vreme prezint doar situaţii întâlnite.
Consultând şi cealaltă perspectivă, a consumatorului, sunt nevoită să spun că până la încălcarea drepturilor, îşi face simţită prezenţa indolenţa, acuta dezinvoltura a consumatorului faţă de achiziţionarea produselor perisate. Sunt de părere că principalul vinovat este consumatorul şi lipsa lui de interes vis-a-vis de propria-i integritate şi sănătate. Oficiul pentru Protecţia consumatorului pune la dispoziţie informaţii vitale despre protecţia lui, cât şi despre metode de reclamare a cadrelor comerciante.
Având în vedere cele prezentate anterior, cum poţi ştii că preţul plătit, este şi cel corect? O incursiune în definiţia corectitudinii, o relevă ca fiind “Calitatea de a fi corect; lipsă de greşeli, însușire a gândirii care respectă legile logice”. Cu atâtea tehnici manipulative, de a stoarce banul de la consumator, cum poate fi preţul plătit, întotdeauna preţul corect? Numai grotescul, şi umorul negru, pot închipui o asemenea situaţie, demnă de teatrul absurdului. Economia de piata presupune MARE CORECTITUDINE omeneasca, dar in nici un caz CINSTE omeneasca.
În România, situaţia este mai alertă în comparaţie cu alte state europene, iar locuitorii înaintează plângeri şi reclamaţii zilnice. Locatarii din Bucureşti fac 200 de reclamaţii pe zi, confom realitatea.net. Cel mai des reclamate la Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, in 2009, au fost serviciile de televiziune prin cablu si aparatele de telefonie mobila.
Astfel, conform unei statistici prezentate de Business Standard, in primele noua luni ale anului, zilnic, aproximativ 200 de romani nemultumiti de un produs sau serviciu achizitionat au depus cate o reclamatie la oficiile teritoriale de protectie a consumatorilor.
Fata de anii anteriori, structura reclamatiilor a suferit modificari importante. Daca pana in 2007 romanii reclamau mai ales calitatea produselor alimentare, in 2008 si 2009, cele mai multe plangeri au vizat serviciile.

Top reclamatii la ANPC in 2009:

- televiziune prin cablu
- telefoane mobile
- electronice si electrocasnice
- furnizare energie electrica
- furnizare internet
- contractele de telefonie
- schimb valutar
- termopane
- furnizare apa potabila
De la începutul anului, aproape 600 de oameni au depus reclamaţii la Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Consumatorilor, de 10 ori mai multe decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. Cele mai multe plângeri se referă la utilităţi: facturi la întreţinere prea mari, probleme la alimentarea cu apă, gaz sau energie electrică.
Cum rezolvarea definitivă a problemei nu este posibilă, îndemnăm consumatorii la consultarea cu atenţie a produselor, înaintea achiziţionării. Iar în cazul reperării încălcării drepturilor consumatorului, semnalarea către OPC nu trebuie să întârzie.
Încearcă astăzi o schimbare, şi poate mâine vom trăi mai civilizat. Resemnarea înseamnă moarte lentă.

“Tu citeşti eticheta?”





Bibliografie:
- www.anpc.ro
- www.realitatea.net
- www.businessstandard.com
- www.infocompanies.com
- www.evz.ro